Problema finanțării drepturilor asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav și a indemnizațiilor lunare pentru aceste persoane reprezintă, din perspectivă juridică și administrativă, un transfer de competență incomplet către autoritățile locale.
În prezent, conform cadrului legislativ aplicabil, aceste cheltuieli sunt acoperite în proporție de cel mult 90% din sume defalcate din TVA, diferența fiind suportată din bugetele locale. În fapt, această structură de finanțare generează o sarcină bugetară suplimentară pentru unitățile administrativ-teritoriale (UAT), în special pentru comunele cu resurse fiscale limitate.
În baza principiului „resursa urmează competența”, consacrat în legislația privind finanțele publice locale și în doctrina administrativă, orice atribuție transferată de la nivel central către administrația locală trebuie să fie însoțită de finanțarea integrală aferentă. În acest caz, transferul competenței de gestionare a drepturilor persoanelor cu handicap grav către UAT-uri a fost efectuat fără acoperirea integrală a cheltuielilor, ceea ce contravine acestui principiu. Practic, primăriile devin responsabile pentru implementarea unei politici sociale naționale, însă cu resurse insuficiente.
Această subfinanțare afectează direct capacitatea de dezvoltare a orașelor și comunelor. Fondurile proprii, care ar trebui orientate spre investiții în infrastructură, educație sau servicii publice, sunt redirecționate către acoperirea acestor obligații. În localitățile cu un număr mare de beneficiari, situația poate conduce la dezechilibre bugetare și chiar la imposibilitatea derulării altor programe locale.
Finanțarea drepturilor asistenților personali și a indemnizațiilor pentru persoanele cu handicap grav reprezintă o obligație derivată dintr-o politică socială națională. În mod firesc, costurile aferente ar trebui suportate integral de la bugetul de stat, în conformitate cu principiul „resursa urmează competența”.
Menținerea actualei formule, prin care o parte din povară este transferată către bugetele locale, afectează autonomia financiară a UAT-urilor și încalcă principiul proporționalității, expunând administrațiile locale la dezechilibre bugetare. Soluția juridic corectă rămâne fie finanțarea integrală de la nivel central, fie instituirea unui mecanism de compensare proporțional cu numărul efectiv al beneficiarilor din fiecare UAT.
În acest context, a fost ridicată și posibilitatea ca gestionarea întregii problematici să fie preluată de o singură instituție din subordinea Ministerului Muncii, în calitate de ordonator principal de credite, cu buget și mecanisme dedicate. O astfel de abordare ar putea asigura uniformitate și eficiență în alocarea fondurilor, însă trebuie avut în vedere că această instituție ar trebui dotată nu doar cu bugetul corespunzător, ci și cu personal suficient pentru a acoperi sarcina administrativă. În prezent, atribuțiile sunt gestionate, la nivelul fiecărui UAT, de cel puțin o persoană, ceea ce ridică problema preluării efective a resurselor umane odată cu transferul competenței.
